Marți seară, profesorul Mircea Miclea, fost ministru al Educație a vorbit pe scena Ateneului Român, în cadrul seriei de conferințe „Despre lumea în care trăim” organizate de Humanitas, despre sistemul de educație care se află într-un „moment de desincronizare fantastică”.
Fondator al școlii cognitive în psihologia românească, profesorul Mircea Miclea spune că, pentru a face față unui viitor imprevizibil, nu mai e suficient să gândim în termeni de discipline, fiindcă asta ar însemna să vedem doar pădurea; dar nici de noi competențe, fiindcă asta ar însemna să vedem doar copacii. E nevoie de așa-numite ‘metacompetențe’, altfel spus, să ne gândim la ecosistemul care face posibilă pădurea și copacii ei.
Pentru a putea gândi în astfel de ecosisteme (pe care le numește cu o formulă consacrată de lingvistul american Noam Chomsky ‘gramatici generative’), principalele metacompetențe pe care ar trebui să le dezvolte copiii și tinerii sunt:
1. Autonomia, adică acea capacitatea de a reflecta liber pe baza unor cunoștințe esențiale despre om, natură, viață, lume, societate. Astfel de asimilări pot ajuta individul să evalueze corect și să delimiteze cunoașterea de pseudo-cunoaștere. Mi-a plăcut mult aici ideea că informația nu înseamnă învățare, ci divertisment, uneori diversiune și evadare din probleme. De aceea instrumentele prin care avem acces la cunoaștere, cum sunt gadgeturile, ne ajută să fim autonomi doar în măsura în care rămân instrumente și nu le fetișizăm, nu devenim dependenți de ele. Rolul școlii ar fi aici să ajute individul să se antreneze pentru a-și putea crea propriul curriculum.
2. Autodisciplina, adică acea capacitate de autoreglare care are la bază reguli asumate la capătul unor procese afective. Mi s-a părut grozav să aud un universitar și cercetător spunând atât de clar că învățarea nu poate fi separată de emoții și că e OK să înveți de rușine sau din mândrie ori ca să-i bucuri pe ceilalți, până când regulile ajung să fie interiorizate și să genereze autosatisfacție. Cred exact același lucru despre citit. Niciunui copil nu o să-i placă să citească până când cititul nu-i devine o nevoie ca urmare a unei deprinderi generate, ca și regulile, de repetitivitate. Un alt lucru care ar trebui să mai dărâme niște mituri a fost constatarea că, de la un anume nivel al inteligenței în sus, nu mai contează decât autodisciplina. Iar școala ar trebui să poată oferi modele de respectare a regulilor.
3. Atitudinea antreprenorială ar fi a treia metacompetență de care avem nevoie. Adică acea capacitate, nu de a rezolva probleme, ci de a descoperi oportunități. Abilitatea de a fi, mai mult decât un consumator, un producător de soluții. Iar școala ar trebui să ‘condiționalizeze cunoașterea indexată’, adică să le ofere tinerilor contexte de a lega concret cunoștințele de probleme.
4. Gândirea de designer. Aici a fost poate una din cele mai cuceritoare demonstrații pentru că Mircea Miclea a vorbit despre diferența atât de ignorată între tipul de probleme din școală și cele de viață. În școală, problemele sunt explicit formulate și nu se schimbă, pe când în viață, trebuie să ni le formulăm singuri – Să schimb jobul? Să mă căsătoresc? Să fac un copil? – Mai mult, problemele de viață nu au un răspuns corect și!!!, pe măsură ce începem să le rezolvăm, ele se schimbă pentru că nu sunt statice, de cele mai multe ori chiar se complică. Problemele de viață pentru care ar trebui să ne pregătească și școala nu au rezolvări stricte, dar au nevoie de soluții. Iar soluțiile, asemenea operelor unui designer, trebuie să fie fiabile și să placă, să fie, cu alte cuvinte, acceptabile. Cum științele oferă mai degrabă răspunsuri corecte, e nevoie ca școala să cultive filosofia și artele, de la pictură până la muzică și dans.
În concluzie, spune profesorul Miclea, școala trebuie să poată ca, pornind de la cunoștințe esențiale despre natură și om, să-i cultive individului capacitatea de a-și genera singur prin autodisciplină acele ecosisteme care să stea în picioare într-un viitor ce cu greu mai poate fi de oricine prezis.
Miclea a încercat să explice și motivul subfinanțării cronice a sistemului de învățământ: „Educația nu produce beneficii electorale. Adică o schimbare în educație nu se vede decât după 5 ani, mai mult, așadar, decât un ciclu electoral. De aceea, politicienii spun că educația e prioritate națională, dar după ce ajung în funcție nu susțin reformarea educației. Nu susțin investiții în educație, pentru că efectele nu se văd. Dacă repar trei podețe, trei trotuare, adică lucruri mărunte, se vede. Pui mereu pe liste de așteptare marile probleme, e o miopie electorală”