Povestea unui român care a suferit un accident vascular cerebral și lupta sa pentru recuperare în România. Procesul său de recuperare instabil îl plasează într-o situație de victimă. CNAS nu decontează stagii de spitalizare mai mari de două – trei săptămâni. Ministerul Sănătății nu pare să ofere un răspuns consecvent pentru a preveni tragediile similare, arată o investigație realizată de Newsweek.
AVC înseamnă “accident vascular cerebral”. Principalele cauze sunt tensiunea arterială, fumatul, colesterolul (sedentarismul, combinat cu regimul alimentar gras) şi diabetul.
Un individ care a suferit un accident vascular cerebral (AVC) se confruntă cu dificultăți de mobilitate și autonomie, precum și cu afazie, care îi afectează capacitatea de comunicare. Experiența sa este una profund emoțională, iar adaptarea la noua sa condiție este dificilă. Calitatea vieții sale este grav afectată, având nevoie de îngrijiri complexe și costisitoare, precum toaletare, analize medicale avansate (CT, RMN, angiografie, doppler etc.), îngrijire medicală intensivă, kinetoterapie și logopedie.
După stabilizarea sa neurologică, un proces care poate dura luni de zile, este necesar un timp considerabil pentru recuperare. În cazul unui AVC ischemic, o parte a creierului suferă necroză din lipsa de oxigen. Această zonă afectată poate fi responsabilă pentru diverse funcții, cum ar fi cele motorii sau cognitive.
Recuperarea implică o adaptare graduală a sistemului nervos, prin așa-numita neuroplasticitate, în care funcțiile afectate se mută treptat în alte părți sănătoase ale creierului. Acest proces poate dura mult timp și este adesea dificil. Un pacient post-AVC este adesea emoțional afectat, experimentând furie, disperare și frustrare pe măsură ce înțelege treptat situația sa. Capacitatea sa cognitivă începe să se recupereze odată cu însănătoșirea sa, dar conștientizarea propriilor dificultăți și a dependenței sale de stereotipurile verbale, precum “da”, “turu-turu” sau “opa-opa”, poate fi o sursă suplimentară de stres și tristețe.
Pentru a reuşi să-şi folosească piciorul şi mâna, trebuie să facă kinetoterapie şi logopedie foarte mult timp. Se poate recupera 100%, dar trebuie să lucreze mult, în sesiuni care pentru el sunt ca antrenamentele foarte intense, pentru un sportiv de performanţă.
Pentru a continua recuperarea la domiciliu, trebuie întâi să fie capabil se mişte singur, cu sprijinitor, altfel îl condamni la invaliditate pe viaţă şi îi scurtezi dramatic existenţa.
În România, un pacient post- AVC trăieşte în medie 3-4 ani. Nu există o reţetă-tip de recuperare. Nu sunt doi pacienţi care se recuperează la fel de repede sau la fel de bine. Un pacient se poate recupera complet, 100%, în trei luni, altul în trei ani.
Un om care a făcut AVC ischemic are şanse mai mari dacă face recuperarea mai repede. Dacă întârzie, recuperarea e parţială şi rămâne cu sechele. Pacientul nostru este condiţionat însă de legislaţia din România să se mute dintr-un spital în altul, pentru a se recupera, pentru că CNAS nu decontează stagii de spitalizare mai mari de două – trei săptămâni.
Vasile Barbu, preşedintele Asociaţiei Naţionale pentru Protecţia Pacienţilor: “Aceasta a făcut şi obiectul unor solicitări ale noastre, să găsim o soluţie, să nu mai aplicăm reguli legate de recuperare egale, pentru toate categoriile de patologii.
AVC beneficia de două ori pe an de stagii de câte 12 zile. Nu se spunea când, cum, putea să le facă oricând. La AVC, dacă nu faci recuperare imediată, degeaba o faci mai târziu, şi cu costuri foarte mari”.
Când pacientul post-AVC ajunge acasă, înainte să fie recuperat, pentru că nu are un loc unde să se interneze, e condamnat să rămână cu handicap. Iar serviciile medicale sunt foarte scumpe.
Pacient post-AVC acasă. Cost îngrijire: 20.000 de lei lunar
O toaletare parţială costă 120 de lei, una totală 150. Cu două parţiale zilnic şi câteva totale, într-o lună te costă cam 7.000 de lei. O şedinţă de kinetoterapie, la domiciliu, e 150 de lei. În 30 de zile, te costă 4.500 de lei.
Un logoped cere 200 – 250 de lei, pentru 50 de minute. La o şedinţă pe zi, în 30 de zile, familia plăteşte 6.000 de lei. Plus medicamente, pampers, şerveţele umede. Estimat – încă 4.000 de lei lunar.
Total: peste 20.000 de lei/lună. Familia nu poate asigura servicii medicale, în regie proprie, fără să plătească: o mamă sau un soţ nu pot fi infirmier, kinetoterapeut şi logoped psihoterapeut. (…)
Cine nu are bani e condamnat
“Acoperirea părţii de logopedie ţine strict de management. Nu-ţi impune Ministerul Sănătăţii sau CNAS să nu faci. Ai statul de funcţii şi găseşti bani. Noi am avut toată deschiderea, din partea ministerului”, spune Adrian Miulescu, managerul INRMFB (Institutul Naţional de Recuperare, Medicină Fizică şi Balneologie), de la Spitalul Filantropia.
INRMFB face două şedinţe de kineto şi una de logopedie, cinci zile pe săptămână. Un spital privat chestionat de Newsweek spune pe faţă că nu are logopezi. Celelalte două, la care ne referim, au psihoterapeuţi care nu ştiu logopedie, deci nu ştiu să deblocheze afazicul post-AVC, a aflat Newsweek.
Oricum, cine nu are bani îşi condamnă ruda la moarte. Apar complicaţiile şi starea sa de sănătate se înrăutăţeşte progresiv. E normal aceasta? E vorba despre oameni ce contribuie o viaţă la asistenţa medicală a altora.
Când le vine lor rândul, au dreptul la tot aportul financiar al statului, pentru sănătatea lor, nu să sară traumatizant dintr-un centru de recuperare în altul – iar asta dacă sunt norocoşi.
Pacientul se adaptează foarte greu la schimbarea spitalului
O recuperare post-AVC itinerantă, dintr-un centru de recuperare într-altul, e o idee foarte proastă, din cauza adaptării dificile a pacientului. Acesta se obişnuieşte greu cu mediul, medicul curant, asistentele, infirmierele, kinetoterapeuţii, logopedul cam într-o săptămână de la internare.
Când începe să se recupereze mai bine… trebuie transferat în altă parte. Numai mutarea cu salvarea, dintr-un spital în altul, şi tot e foarte stresantă. Porneşte sirena, maşina goneşte, pacientul plânge, or, exact de asta nu are voie: tensiunea sa trebuie ţinută sub control, altfel poate să facă alt AVC.
Uneori, o salvare de la Ambulanţa Bucureşti vine şi la cinci ore după ce a fost comandată, iar una privată costă între 500 şi 1.000 de lei. Mutarea cu o salvare privată, ce vine imediat, costă între 500 şi 1.000 de lei.
Apoi, pacientul o ia de la capăt şi îşi continuă recuperarea, după alte zile complicate de adaptare. Alte feţe, alte obiceiuri, alte reflexe cotidiene. Omul nu este un sac cu cartofi, pe care-l arunci într-un portbagaj şi-l transporţi unde vrei, prin hârtoape.
Sechelele şi traumele pacientului post-AVC
Trec 2-3 săptămâni şi urmează altă mutare. Infernal. Nu poţi să-i spui pacientului: “CNAS nu ne decontează decât 2-3 săptămâni de spitalizare aici, deci trebuie să te muţi din nou”. Pacientul nostru post-AVC mai evoluează puţin, dar peste puţin timp iar trebuie să schimbe locul, ca nomadul.
La finalul unei asemenea călătorii dureroase, din spital în spital, prin mai multe centre de recuperare, pacientul nostru rămâne cu sechele şi cu traume, este umilit şi îşi pierde respectul faţă de sine. Sechelele şi traumele înseamnă alţi bani, pentru şedinţe complexe de psihoterapie. Scoate-i omului sirena salvării din cap. Descâlceşte-i amestecul de asistente, infirmiere, brancardieri şi kinetoterapeuţi din minte.
Surse din CNAS ne-au declarat că acest sistem, cu 2-3 săptămâni de internare, apoi externare, apoi iar internare şi tot aşa a fost instituit acum câţiva ani. La informatizarea sistemului, instituţia a făcut două descoperiri. Prima: în evidenţe, erau 24 de milioane de asiguraţi.
Prevalarea de informatizare
Numărul acestora a fost înjumătăţit, după câteva zile de scandal monstru. Cauza erorii: fiecare asigurat apărea în evidenţa locală, fiind dublat în cea naţională.
A doua descoperire a fost că un număr foarte mare de români, de regulă în etate, consuma servicii spitaliceşti, luni sau ani de zile, pentru că familiile lor nu puteau să le mai asigure calitatea vieţii şi îi ţineau în spitale, pe banii CNAS.
Casa şi Ministerul Sănătăţii ar fi instituit regula că nu se decontează mai mult de două – trei săptămâni de internare, ca să rezolve problema. Dar persoanele foarte în etate, ce au nevoie de servicii de paliaţie, la finalul vieţii, ar trebuie să fie în azile. Or, asta este o altă poveste, din alt scandal. Pacienţii post-AVC n-au nici o vină pentru aceste lucruri.
Economie de bani, economie de sănătate
Principalele tipuri de afecţiuni ce pot necesita luni întregi de recuperare sunt cele cardiace, cele ortopedice şi AVC-urile. Înţelegem că ministerul a dorit să economisească bani, prin regula celor 2-3 săptămâni.
Dar banii economisiţi prin această internare limitată, la unii dintre bolnavi, care chiar se fac bine stând atât de puţin, puteau fi folosiţi deja, de mulţi ani, pentru crearea de noi paturi pentru recuperarea AVC şi internarea acestor bolnavi cât timp e necesar, ca să se însănătoşească. Şi pentru recuperarea ortopedică, şi pentru cea cardio.
Noi accentuăm pe pacienţii post-AVC pentru că sunt foarte mulţi. Dr. Ionela Camelia Ralea spunea în anul 2022 că în România au loc anual cam 60.000 – 70.000 de AVC-uri, dintre care 55.000 sunt ischemice, conform ArcadiaMedical.
“Nici un sistem sanitar din lume nu ar avea cum să acopere nevoile astea”, spune Adrian Miulescu, managerul INRMFB. Aşa este, dar se poate mai bine şi mai mult. Un pat de recuperare nu e doar un pat de recuperare. El înseamnă un întreg sistem medical: medici, asistente, infirmiere, brancardieri, tehnică medicală, spaţiu spitalier, medicamente. Trebuie să ai o sală de sport. Toate acestea înseamnă o investiţie serioasă.
Subfinanţare
Calculele se pot face pe pat, ori pe categorii de cheltuieli. “Pe un episod de două săptămâni de internare”, spune Vasile Barbu, “un pat de ortopedie costă peste 2.000 de euro, adică peste 4.000 de euro lunar. La AVC, e şi mai scump.
Costurile la un spital privat sunt foarte mari, mai ales că pacientul vine la recuperare după o perioadă în care a cheltuit foarte mulţi bani”.
La Institutul Naţional de Neurologie şi Boli Neurovasculare, o instituţie admirabilă, exista în anii ’90 un centru de recuperare, unde erau duşi pacienţii stabilizaţi in Institut. A fost desfiinţat. Era o idee excelentă.
Sirena urlă deasupra capului
Pacientul post-AVC nu se trambalează 10 kilometri, cu sirena urlând deasupra lui, gonind pe linia de tramvai, ca să îi schimbi salonul şi pavilionul spitalier în care începe recuperarea. E inuman.
Alături, la Spitalul de Boli Cronice “Sf. Luca”, găseşti un pat de recuperare după ce aştepţi luni de zile. Pacientul nostru speră să ajungă aici după 30 iunie. Foarte târziu. Până atunci, timpul trebuie umplut cu alte secţii de recuperare? Unde? E o întrebare la care nu există răspuns.
La Spitalul Clinic Universitar “Elias”, la etajul trei, o instituţie medicală generalistă, la Centrul de recuperare condus de profesorul Mihai Berteanu, o somitate, este aceeaşi situaţie. Oamenii aceia, medici, asistente, infirmiere, muncesc ca-n mină, ca-ntr-o uzină. Dar sunt paturi puţine, faţă de câte ar trebui să fie, având în vedere numărul cazurilor de AVC. Citește întreg articolul pe Newsweek