Spectacolul de muzică, dans și poezie “Viața e un poem“ (autor Toma Enache) recenta premieră găzduită de Sala Atelier a TNB adună timp de doua ore melodii și ritmuri dintr-o epocă fără granițe temporale și ne plasează în vibrația intensă a momentelor care ne luminează, uneori, din fericire, existența. Autorul textului și al montării regizorul – poet Toma Enache ne vrăjește, încă o dată, cu condeiul lui spiritual muiat în multe, diverse referiri culturale de pretutindeni.
A parcurs cu atenție volumul lui Mircea Eliade “La țigănci”, s-a emoționat citind și citând versurile poetului Marin Sorescu, a privit fustele învolburate ale țigăncilor din “Șatra“ lui Emil Loteanu, a fredonat “non je ne regrette rien“ a celebrei mome Piaf și a adorat să fie parte declarată din viața de noapte a cabaretul supus Zeului Eros. Dansează cu agilitate, redând mișcări ale zeităților păgâne și, descoperim cu bucurie, este un surprinzător actor. Toma Enache rostește cu dicție replici lungi, interacționează cu sala după regulile teatrului happening, este unul din personajele masculine ale piesei, este un consumator de artă, vine la cabaret și se integrează în atmosfera pictată de Touluse Lautrec, apreciind formele rubensiene ale chanteuse-ei de tip Julien Greco (actrița Izabela Barbu, Jezebel foarte bună în rol) care se mișcă provocator în ritm de pasionant flamenco. Prestația ei artistică mă duce cu gândul la predecesoarea celebră, interpreta Didinei lui nenea Iancu care se adresează cu aplomb sălii, supunându-o cu o singură vorbă: “mucles!” Citat din Amintirile lui Jean Georgescu regizorul capodoperei “O noapte furtunoasă …Parfum de mahala cu sclipiri de Moulin Rouge.
In scenă se strecoară o balerină danzarină care sfidează legile imponderabilității ( coregrafa Ema Trâncă într-un rol șlefuit de această foarte tânără si talentată artistă cu grație, pare un bibelou de porțelan însuflețit). Ea domină relația cu El , macho și fură inima berbantului. Asistăm la un pas de deux pentru un duo feminin/masculin. Pimpanta Izabela Barbu, Jezebel cânta cu năduf blestemul românesc” cine iubește și lasă”, efectul e pe măsură, sala aplaudă în delir.
Trupa e completată cu doi muzicanți de bar, pianistul Sorin Zlat picură discret sunetul diafan al clapelor în scenă în timp ce, la percuție, Lucian Maxim devine un adevărat personaj în desfășurarea evenimentelor, intrând pe nesimțite în pielea rezoneur-ului acestui spectacol aiuritor de frumos. Aș revedea “ Viața ca un poem” într-o sală cu un light design profesionist care să urmărească actorii în toate ipostazele, în toate colțurile scenei, care să aducă un plus de valoare efortului depus de această trupă absolut minunată! Un spectacol foarte reușit !