Într-o postare pe facebook, omul de cultură Şerban Foarţă vorbeşte despre arta lui Tudor Banuş.
Redăm mai jos intergral textul lui Şerban Foarţă.
Cine-l cunoaşte azi, la apogeul unei rodnice şi îndelungi cariere, în plină glorie, aşadar, pe Tudor Banuş, n-are cum să nu fie surprins de modestia lui (una nu numai înnăscută, pe cât bănui), la care nu s-ar aştepta mai nimeni.
Elogiul meu pare, la rându-i, derizoriu: ce mare lucru, oare, este să fii modest?!
Majoritatea, pe de altă parte, a unor inşi notorii, dacă nu chiar iluştri, suferă de o stupidă superbie, de „tarquinitudine“, să zicem (cu un cuvânt mai mult decât preţios), fiind – infatuaţi şi aroganţi cum sunt – dificil de suportat în preajmă, în spaţii, mai ales, exigui, unde proximitatea lor e una inevitabilă şi, oarecum, obligatorie. (Într-un, bunăoară, compartiment de tren!)
De amintit, în paranteză, că infatuat, mai fără, însă, aroganţă, poate fi până şi… „Gică de la sculărie“, suficienţa căruia e una în raport direct proporţional cu amărâta lui condiţie insignifiantă şi obscură – o circumstanţă atenuantă, în cazul său, fiind, eventual, aceea că propria lui imodestie l-ar ajuta să (supra)vieţuiască.
Nu militez, desigur, pentru o modestie de nătâng, a unuia ce, ignorându-şi valoarea personală, o ignoră şi pe-a celorlalţi; sau, vai, pentru o falsă modestie!
Modestia prietenului Tudor (care, aflîndu‑mi numărul de telefon, mi-a făcut surpriza să mă sune, la 11 noaptea, din Paris, la meridianul căruia era doar 10, pentru ca eu să-l… bucur cu un calambur: „Tudor, tu dors…“), neprefăcuta‑i modestie, deci, e una de sorginte, mai mult sau mai puţin, artizanală.
Ca şi în cazul unui Haydn, să zicem, care, făcând de propria-i operă abstracţie, i se jură tatălui lui Mozart că fiul său e „cel mai mare compozitor din câţi cunoaşte, în persoană sau din auzite“!
Or, modestia-i, de obârşie aşijderea artizanală, îl va fi făcut pe Mallarmé (cel ce a intuit-o fără greş) să afirme cum că muzica acestui geniu incontestabil, dar discret, anume „Papa Haydn“, are „graţia mobilierului concis al secolului anterior“ (al XVIII-lea, fireşte).
Ei, bine, latura artizanală a artelor (fie, acestea, ambientale, ca în cazul ameublement‑ului mallarméan, fie o propriu-zisă fine art) avea să sufere din greu la spartul secolului amintit, prin, pe de-o parte, suprimarea, de către Adunarea Constituantă a Franţei revoluţionare şi inepte, într-o funestă zi de iunie a anului 1791, a ghildei meşterilor ebenişti; pe de alta, apariţia,-n romantism, a unei zeiţe tot mai libertare, anume Inspiraţia.
Cu care meşteşugul ca atare (ce, bineînţeles, nu-i arta însăşi, rămânând însă adjuvantu-i principal) devine unul pur facultativ: un zid pe care micţionezi, punându-ţi, dedesubt, ilustra semnătură, îşi are, decupat cu grijă, locul de veci într-un muzeu.
Nu sunt, pe cât cred, o tombateră (cu-atât mai mult cu cât am ilustrat, cândva, într-o scannografie, dezideratul lui Tristan Tzara: „Nous voulons pisser en couleurs diverses!“).
Nu uit, totuşi, diatriba ironică a lui Dalí, anume: „Nu vă mai fie teamă de perfecţiune, pictori. Nu o veţi atinge niciodată! În cazul că nu sunteţi decât nişte mediocri şi faceţi mari eforturi ca să pictaţi infect, tot are să se vadă cât de mediocri sunteţi“.
Ceea ce deplânge catalanul este, în artele vizuale, pierderea (de către mai toţi, expressis verbis, „încornoraţii vârstnicei picturi moderne“) a, mai cu seamă, impecabilului duct al minei de creion pe foaie.
De unde, prin contrast, şi admiraţia-i pentru maestrul Marii Odalisce: „Ultimul pictor care ştie să picteze – Ingres e probitatea propriului său desen“. Aceasta pentru că desenul, el, „e reprezentantul sincerităţii-n artă. Este sau bun, sau rău. Trişeria nu e cu putinţă“.
Or, ceea ce sare-n ochi numaidecât, lăsându-te, de obicei, bouche bée, în cazul plasticii lui Tudor Banuş, e (dimpreună cu onestitatea „supunerii“, vorba lui G. Ibrăileanu, „la obiect“) tocmai desenul (magnificu-i desen constând, adesea, în prodigii grafice ultrariscante şi/sau temerare racursiuri), singurul, poate, element al artei sale ce are să-i confere veridicitate şi firesc unei pânze doldora, altminteri, de fantasme, onireme sau himere); e vorba, aici, de unul dintre cele mai precise, mai minuţioase, mai puţin confuze, mai „clare şi distincte“ (cu un cuvânt al lui Descartes), mai „inginereşti“ (s-ar putea spune, în cazul unui fiu de inginer, absolvent, la rându-i, al facultăţii de arhitectură) – dar şi, totodată, insolite, enigmatice şi stranii, stranii până la halucinaţie (ca întunericul ce, după Rilke, e o îmbulzeală de lumini), inextricabile, adesea, aşijderi unui nod gordian.
Numai că „noduri“ ca acestea nu i-s hărăzite vreunui paloş, nu se tranşează în doi timpi şi trei mişcări, potrivit tehnicii „far presto“, ci se despletesc ca părul drag, al Prinzessinei Rapunzel, bunăoară, despieptănându-se meticulos şi cu lentoare voluptuoasă – operaţie ce implică timp.
Ei, bine, acest timp al despletirii (al „descifrării“, vreau să zic, – al unei contemplări active şi, aşadar, în neconcomitenţă, într-o uşoară defazare cu staticul obiect de artă, instantaneu vizualizabil) naşte o cvasi-story, un, la limită, simili-epic.
Această simili-epicitate (care-i asigură graficii lui Tudor Banuş dinamismul şi pulsaţia vieţii) este una non-evenimenţială, fiind subtil încorporată în desen.
(E tocmai ceea ce-i lipseşte maestrului incontestabil Escher, pulsaţia căruia e una nu a vieţii, ci a unui joc catoptric infinit, a unui soi de du-te-vino de ordin enantiomeric, tic-tac-ul căruia e nu al pulsului sanguin, să zicem, ci al unui monoton pendul!)
Şi venind, iarăşi, vorba de desen (iar în cazul unui Tudor Banuş, e inevitabil să nu vină, – marele nostru grafician fiind unul din emulii rari, tot mai rari, azi, ai unui Leonardo, Dürer, Hans Baldung sau Gustave Doré), voi reveni la Salvador Dalí, care, în Manifestu-i mistic, enunţă următoarea „erminie“ (în, fireşte, arhicunoscutul său stil apodictic):
„Pictori, pictaţi meticulos, cu realismul unei fotografii color, iar mâna să vi se comporte asemeni unui stroboscop; şi vă asigur că, făcând într-astfel, tablourilor voastre le va surâde şansa nemuririi“.
Muzeul Național al Țăranului Român găzduieşte, până pe 28 august, la Sala Irina Nicoalu, la expoziţia pictorului Tudor Banuș, Fantome și Fantezii.
Tudor Banuş s-a născut la Bucureşti pe 8 iulie în anul 1947, iar din anul 1972 s-a stabilit la Paris. A absolvit Facultatea de Arhitectură şi Urbanism Ion Mincu dinBucureşti. Ulterior a studiat pictura la Ecole Superieure des Beaux Arts, din Paris.
Din anul 1976 încoace, a colaborat cu peste 50 de ziare si reviste printre care: Le Monde, Die Zeit, The New York Times, L’Express, Le Point, Tokyo Business, Marianne.
Artistul a a avut peste 85 de expoziţii personale în Franţa, Statele Unite, România, Austria, Germania, Belgia, Marea Britanie, Portugalia.
A ilustrat peste 25 de cărţi, printre care Jules Verne, Grimm, Thomas Jefferson, Jack London, Didier Decoin, Doris Lessing, Mircea Cărtărescu, Ion Barbu, Şerban Foarţă. În anul 1979 a obţinut Premiul pentru cea mai frumoasă carte pentru tineret, în Franţa, pentru Muzicanţii din Bremen de fraţii Grimm.
