Alexandr Lukașenko și Vladimir Putin se aflau pe drumuri diferite la începutul carierei lor dictatoriale. S-ar putea spune chiar că au călătorit în direcții diferite, cu viteze diferite, dar s-au trezit curând pe același culoar. Dar Lukașenko este cel care se află la putere de exact 30 de ani, scrie Novaia Gazeta Europa.
Un avans de șase ani
La 10 iulie 1994 a avut loc al doilea tur al primelor și până acum singurelor alegeri prezidențiale libere din Belarus. Aproximativ 80,34% din electorat a votat pentru Lukașenko, director de fermă colectivă și deputat în Sovietul Suprem din Belarus.
El nu a fost prima persoană din istorie care a ajuns la putere în urma unui vot de protest, însă, în acest caz, protestul nu a fost atât închinat lui Lukașenko, cât împotriva prim-ministrului demisionar și veteranului comunist Viaceslav Kebici. Oamenii care l-au votat pe Lukașenko au crezut că acest lucru va pune capăt influenței Partidului Comunist și a elitei din perioada sovietică, care nu a scăzut în ciuda semnării în 1991 a Acordurilor de la Beloveja, formalizând dizolvarea Uniunii Sovietice.
Ulterior, lui Lukașenko i-a plăcut să susțină că a fost singurul deputat din Sovietul Suprem care a votat împotriva ratificării acordurilor, dar aceasta a fost doar o minciună printre multe altele – Lukașenko pur și simplu nu a fost prezent la vot.
Nimeni nu știe dacă Lukașenko a plănuit să devină un dictator sau dacă natura și-a urmat cursul, dar el a profitat din plin de avansul de șase ani pe care îl avea față de omologul său rus, închizând presa independentă, întemnițând jurnaliști, dispersând protestele și eliminând oponenții politici cu ajutorul unui „pluton al morții”.
În această perioadă a fost numit pentru prima dată „ultimul dictator al Europei”. Într-un interviu din 2020, Lukașenko a afirmat că secretarul de stat american Madeleine Albright a fost cea care a inventat acest apelativ, deși, de fapt, a fost vorba de opoziția sa politică internă. Cu toate acestea, Lukașenko pare să se bucure de poreclă, declarând în același interviu: „Când mă întâlnesc cu Putin, îi spun ”Volodea, nu mai sunt ultimul dictator al Europei”. Iar el spune: ”Nu crezi că sunt, nu-i așa?” Iar eu spun: ”Nu zic nimic!””.
Este un stat rebel un stat liber?
Lukașenko și Putin sunt din aceeași generație – Putin s-a născut în 1952, iar Lukașenko în 1954 – și sunt surprinzător de apropiați și în alte privințe. Cu toate acestea, în timp ce Lukașenko acționează intuitiv și emoțional, Putin tinde să fie foarte atent la ceea ce face aliatul său necioplit și apoi își alege propriul curs de acțiune într-un mod mult mai sofisticat.
Să luăm, de exemplu, resetarea. Lukașenko a făcut două. În 1996, a organizat un referendum, cu rezultate falsificate, pentru a desființa atât Sovietul Suprem din Belarus, cât și Comisia Electorală Centrală, și a decis că primii doi ani ai președinției sale nu contează, deoarece 1996 a marcat începutul unei noi ere.
A doua resetare a avut loc în 2004, când a eliminat complet limitele mandatului prezidențial. Prin urmare, Lukașenko era deja un veteran, în timp ce Putin era încă în curs de inițiere. Acestea fiind spuse, nu i-a luat prea mult timp să recupereze, iar Lukașenko nu a avut cu siguranță îndrăzneala de a se înlocui cu un lacheu timp de patru ani pentru a aduce la zero contorul de mandate prezidențiale fără a încălca constituția, așa cum a făcut Putin cu Dmitri Medvedev în 2008.
Dar Putin a învățat fără îndoială câteva trucuri de la omologul său din Minsk, cum ar fi modul în care, în ziua alegerilor din 2010, Lukașenko i-a arestat pe ceilalți candidați alături de sute de bieloruși care au ieșit să protesteze, aruncându-i în închisoare sub acuzația de „organizare de revolte în masă”, o lege obscură și neutilizată anterior.
Un an și jumătate mai târziu, după demonstrațiile uriașe din Piața Bolotnaia din Moscova, în ajunul învestirii lui Putin pentru al treilea mandat de președinte, autoritățile ruse au recurs la acuzații similare, neutilizate anterior, pentru a reprima protestatarii, în stilul Belarusului.
Dar Rusia era încă membră a Consiliului Europei la acea vreme, iar acuzații au putut face apel la CEDO. Deși acest lucru nu le-a afectat sentințele, Rusia a fost amendată pentru comportamentul său, care, conform hotărârii Curții, a încălcat drepturile constituționale de libertate de întrunire și proces echitabil. Poate că acesta este momentul în care Putin a început să se simtă atras de faptul că este un stat necinstit fără obligații internaționale.
„Am luptat împreună împotriva Germaniei”
La începutul domniei sale, Putin îl privea mai degrabă cu superioritate pe Lukașenko. La începutul anilor 2000, Rusia devenise membră a G8, iar Putin se considera în mod clar superior omologului său belarus.
În timp ce nimeni nu se îndoia de valoarea strategică a Belarusului pentru Rusia în ceea ce privește poziția sa geopolitică cheie, Lukașenko reprezenta o dilemă pentru Putin personal, care își privea aliatul cu un dezgust ușor voalat. Belarus a continuat să primească gaz rusesc la prețuri interne, dar, în ciuda creării Statului Uniunii între cele două guverne, care a integrat cele două economii și politici de apărare, nu exista nicio garanție de loialitate, iar Putin nu făcea cu siguranță promisiuni de dragoste și prietenie veșnică.
Cu toate acestea, după anexarea ilegală a Crimeei de către Rusia în 2014 și începerea războiului prin procură în estul Ucrainei, țara a fost exclusă din G8 și și-a pierdut dreptul de vot în cadrul Consiliului Europei (APCE), făcând din Putin și Lukașenko doi paria pe scena internațională.
În martie 2014, Consiliul European a anulat un summit UE-Rusia planificat, unul dintr-o serie care fusese folosit pentru a discuta integrarea mai profundă Rusia-UE, inclusiv un regim fără vize și un acord de liber schimb, și a anunțat suspendarea summiturilor bilaterale cu Rusia până la noi ordine.
Astfel a început o eră a sancțiunilor europene asupra Rusiei care, în același timp, l-a eliberat pe Putin de aproape toate obligațiile sale internaționale și a însemnat că, în momentul în care a lansat invazia la scară largă a Ucrainei în 2022, era deja conducătorul unui stat rebel.
Între 2014 și 2022, relația dintre cei doi lideri proscriși a continuat să evolueze, Putin continuând să își afirme dominația asupra unui Lukașenko din ce în ce mai încrezător în sine. Cu toate acestea, negocierile lor anuale privind prețurile petrolului rusesc și ale gazelor naturale oferite Belarusului au fost o dovadă a faptului că Minskul a rămas puternic dependent de livrările reduse de energie rusească. În 2018, prim-ministrul de atunci al Rusiei, Dmitri Medvedev, a declarat că prețurile interne la gaze pentru Belarus ar fi posibile numai cu o integrare mai profundă a Belarusului – cu alte cuvinte, încorporarea Belarusului în Federația Rusă.
Deși de obicei evită să facă comentarii cu privire la relațiile Rusiei cu Belarus, în 2018 Putin a atribuit prețurile avantajoase la gaze acordate Minskului integrării dintre cele două țări, un comentariu care l-a înfuriat pe Lukașenko și a determinat o reacție emoțională în care acesta a întrebat cum s-a ajuns la o astfel de situație, având în vedere că cele două națiuni „au luptat împreună cu Germania”.
Ulterior, Lukașenko a revenit asupra comentariilor sale, explicând că „a vorbit într-un mod atât de urât” încât s-a simțit obligat să prezinte scuze lui Putin, în ceea ce el a spus că a fost „o explicație foarte frenetică”, adăugând: „Ar fi fost mai bine să nu auziți”. Această reacție exagerată, urmată de o cerere de iertare apologetică, nici că ar fi putut ilustra mai bine cine era șeful în această dinamică.
Cu toate acestea, Lukașenko trecea din când în când la ofensivă, afirmând că, dacă rușii nu mai consideră Belarusul un stat frățesc, atunci Minskul se poate descurca și fără ei, subliniind chiar o dată că rușii – și în special liderii ruși – ar trebui să înțeleagă că bielorușii nu sunt „băieți de serviciu”.
O îmbrățișare dulce
Lukașenko și Putin s-au împăcat complet până în 2020. Timp de ani de zile, Putin a monitorizat îndeaproape ceea ce se întâmpla în Belarus și chiar a adoptat multe dintre tacticile lui Lukașenko, cu unele ajustări. Protestele împotriva alegerilor prezidențiale furate în mod flagrant din Belarus în august 2020 trebuie să-l fi determinat pe Putin să se gândească la ce s-ar putea întâmpla dacă o situație similară ar avea loc în Rusia. O jumătate de milion de oameni, un sfert din populația Minskului, a ieșit în stradă. Ce s-ar întâmpla dacă un sfert din populația de 13 milioane de locuitori ai Moscovei ar urma exemplul?
Nu au mai existat referiri la curieri, iar expresia „Putin și cu mine” a devenit parte a lexicului Lukașenko. La 16 august 2020, în ziua celui mai mare protest din Belarus, Putin l-a asigurat într-un apel telefonic că va interveni dacă protestele vor începe să amenințe puterea lui Lukașenko.
La 14 septembrie, Lukașenko a zburat pentru a se întâlni cu Putin la Soci și a numit protestele „o lecție învățată atât de Belarus, cât și de Rusia”. Întâlnirea a oferit material pentru numeroase meme-uri – Lukașenko a fost văzut stând cu tot corpul în fața lui Putin, cu mâinile împreunate, aparent în rugăciune, în timp ce Putin stătea cu picioarele larg desfăcute, privindu-și oaspetele cu o expresie stoică și, ocazional, frecându-și palmele.
Acum este clar că liderii ruși se pregăteau deja pentru o invazie la scară largă în Ucraina în toamna anului 2020. În acest stadiu al relației lor, Lukașenko și Putin erau umăr la umăr. În timpul vizitei lui Lukașenko la Soci, Putin a aranjat un împrumut de 1,4 miliarde de euro pentru a ajuta Belarusul să depășească „vremurile grele”.
La 24 februarie, Lukașenko, arătând de parcă și-ar fi pregătit discursul toată noaptea, a explicat cum i-a cerut personal lui Putin să păstreze câteva trupe în Belarus după cele mai recente exerciții militare comune. „Putin a fost de acord”, a spus el. „Mi-a spus: ”Ai dreptate, ar trebui să le lăsăm acolo. Acest lucru oferă politicienilor agitați din Ucraina încă o șansă de a trage concluziile corecte. Poate că vor înțelege nevoia de a se așeza la masa negocierilor și de a lua decizii pentru pace. Națiunile înfrățite nu ar trebui să meargă la război”. Acesta este lucrul asupra căruia am căzut de acord”.
Lukașenko se află la putere de 30 de ani, în timp ce Putin își va sărbători cel de-al 25-lea an la putere la sfârșitul acestui an. Este practic aniversarea nunții lor de argint. Indiferent de pozițiile lor la reuniunea de la Soci, de aplauzele de pe margine sau de scuzele schimbate, relația lor transcende conflictul, disprețul lui Putin și animozitatea lui Lukașenko. Legătura lor familială i-a adus împreună ca un rău singular. Împreună sunt mai puternici, mai calmi. Sunt mai încrezători împreună decât separat. Mai presus de toate, fără sprijinul lui Putin, Lukașenko nu și-ar sărbători astăzi cea de-a 30-a aniversare ca ultim dictator al Europei.
The post Nunta de argint a dictatorilor. Asemănările și deosebirile dintre Lukașenko și Putin appeared first on tvrinfo.ro.