Am scris în urmă cu câteva luni că lumea se află într-un proces de reordonare, ceea ce se întâmplă la fiecare câteva generații, scrie George Friedman într-o analiză Geopolitical Futures.
„Nu este un proces care să depindă de deciziile celor puternici sau ceva ce poate fi oprit cu ușurință. Acesta decurge din presiunile economice și politice din interiorul țărilor. Aceste presiuni interne se transformă în presiuni militare, pe măsură ce sistemul intern încearcă să se stabilizeze. Unele țări trăiesc aceste schimbări ca pe niște evenimente dureroase, dar de rutină, în timp ce altele se destabilizează sau se dezlănțuie. Un alt nume pentru acest lucru este progresul, care este departe de a fi un marș triumfal spre fericire, ci o luptă dureroasă cu realitatea; durerile progresului se transformă în acuzații împotriva altor oameni și a altor națiuni. Cineva trebuie să fie responsabil pentru dezorganizarea adusă de schimbare, iar degetul este întotdeauna îndreptat spre alții și niciodată spre noi înșine.
Unificarea europeană a dus la o perioadă de productivitate relativă
La baza acestui ciclu actual a stat Europa la începutul anilor 1990, când Uniunea Sovietică s-a dezintegrat și a fost semnat Tratatul de la Maastricht pentru a unifica continentul. În 2001, Statele Unite au fost marcate de atacurile de la 11 septembrie 2001. În 2013, Xi Jinping a devenit președinte al Chinei. În ciclul istoriei, un deceniu sau două este o perioadă relativ scurtă.
Fragmentarea Uniunii Sovietice a fost, la vremea respectivă, menită să creeze o regiune mai eficientă. Unificarea Europei în cadrul Uniunii Europene a fost menită să reducă perspectiva de conflict, creând în același timp o prosperitate generalizată. Răspunsul Statelor Unite la atacul din 11 septembrie 2001 a fost menit să reducă amenințarea terorismului. Alegerea lui Xi a fost menită să pună China pe drumul către o prosperitate fără precedent.
Niciuna dintre aceste intenții nu s-a soldat cu un eșec total. Dezmembrarea Uniunii Sovietice a condus o parte din fosta URSS și din sateliții săi către un grad mai mare de prosperitate. Unificarea europeană a dus la o perioadă de productivitate relativă. Răspunsul american a împiedicat un alt atac de tip 11 septembrie 2001 asupra Statelor Unite. Iar China a crescut vertiginos. Ca și în cazul altor cicluri, intențiile liderilor nu au fost un eșec total, cel puțin până la următorul ciclu.
A trecut o generație de la începutul ultimei schimbări, iar faliile fazei anterioare se află în stadiul final de schimbare. Rusia este angajată într-o încercare de a reconstrui Uniunea Sovietică, începând cu războiul din Ucraina. Uniunea Europeană este profund divizată, iar Germania și Franța au propus instituționalizarea divizării. În ultimele zile, radicalismul islamic și-a ridicat din nou capul prin atacul Hamas asupra Israelului. Statele Unite, după ce au împiedicat alte atacuri majore din partea teroriștilor islamici, au alunecat în faza finală prezisă a propriului ciclu, în care tensiunile dintre oameni din cauza politicii, a rasei, a religiei, a sexualității și a orice altceva ar putea domina următorii ani. Iar ascensiunea economică a Chinei a făcut loc unei slăbiciuni economice masive și tensiunilor politice.
Sunt două aspecte pe care încerc să le subliniez aici. În primul rând, națiunile conțin multe milioane de oameni. Acești oameni scuipă decizii pe care le pun pe seama liderilor, deoarece procesul real al milioanelor de oameni care trăiesc împreună este prea complicat pentru a fi înțeles. Cineva trebuie să fie învinuit, și nu poate fi unul singur, așa că apare periodic furia. În al doilea rând, și poate mai semnificativ, problema noii perioade se naște din soluția ultimei perioade.
Ne aflăm, așadar, într-o nouă perioadă, care își are originile în cea din urmă și care constă în război, criză economică și furie reciprocă. Acestea sunt realitățile cu adevărat universale, uneori fericite, prea des tragice. Dar sunt sigur că grecii au privit acest lucru în același mod. Putem evita aceste cicluri? Mi-ar plăcea să cred că da, dar încă nu am reușit.”
Sursa: TVR