Pornind de la celebrul portret al lui Jan Vermeer van Delft, „Fata cu cercel de perlă” (inițial, a fost denumit „Fata cu turban”, iar lucrarea este expusă la Muzeul Mauritshuis din Haga), scriitoarea Tracy Chevalier construiește o ficțiune în jurul capodoperei menționate: un roman de dragoste și istoric, excepțional fundamentat pe o „privire” imaginativă (Tracy Chevalier, „Fata cu cercel de perlă”, traducere Horia Florian Popescu, Editura Polirom 2012).
Comparând experiențele ei din galeriile de artă și momentele pe care le numește gallery fatigue, când nu se poate concentra mai mult de 20 de minute asupra multitudinii de tablouri prezentate, cu realitatea pe care o trăim în fiecare zi (și cu frânturile de informații pe care le primim constant), autoarea și-a dat seama că prin construirea poveștilor din spatele tablourilor se poate conecta mult mai ușor cu cele care înseamnă cu adevărat ceva pentru ea.
Fiind foarte „vizual”, romanul a fost ecranizat în anul 2003, cu Scarlett Johnsson și Colin Firth în rolurile principale – regia Peter Webber.
Temporalitatea
Cartea a fost scrisă speculând secretul instalat în jurul operei de artă: nimeni nu știe cum a fost pictat subiectul, fata frumoasă și mirată, cu un turban total inedit epocii respective (secolulul al XVII-lea olandez) și un superb cercel de perlă, surprinzător și neadecvat cadrului. În general, se cunosc foarte puține lucruri despre viața și familia lui Vermeer, devenit celebru la mult timp după moartea sa. Astfel, inspirându-se dintr-o capodoperă care fascinează de sute de ani privitorii, știind că elementele din jurul ei vor capta atenția publicului, autoarea transpune în roman contextul picturii și plasează eroina într-o diegeză construită impecabil. Mona Lisa Nordului capătă și un nume, Griet.
Acțiunea se petrece în Olanda secolului al XVII-lea, la Deltft, într-o perioadă de efervescență artistică. În vârstă de numai 17 ani, Griet este nevoită să se angajeze ca servitoare în casa pictorului. Familia fetei era lovită de o sărăcie cruntă de când tatăl orbise și nu mai putea să întrețină casa. Despărțirea de cei dragi este relatată pe larg deoarece pune în evidență sensibilitatea protagonistei. Deși locuia la zece minute de Colțul Papistașilor, Griet are senzația că pătrunde într-o țară străină. Plecarea de acasă înseamnă maturizarea instantanee. Efectul nostalgic îl reperăm în prima parte a cărții, când funcția retrospectivă, de întoarcere în timp, se referă la momentele petrecute în familie, mai ales cu tatăl și fratele ei (pictura cu cei dragi de pe faianța primită în dar de la tatăl ei, care la un moment dat este distrusă).
Firul epic se întinde din acest moment, mai precis în anul 1664, până în 1676, la un an după moartea pictorului, cu o Griet adultă, când realizează din nou o retrospectivă (analepsă) a poveștii lor de iubire.
Apariția narativă a tabloului „Fata cu cercel de perlă” se face treptat. Astfel, asistăm pagină cu pagină la scena în care celebra pictură dobândeşte materialitate, iar cititorul are impresia că, din punct de vedere cronologic, lucrurile se desfășoară ordonat. Acțiunile ei de zi cu zi se află în contrast cu imaginea din pictură, dar, în același timp, toate evenimentele petrecute în casă și întreaga personalitate a fetei construiesc gradat imaginea finală, de personaj în tablou. De exemplu, pentru a nu strica modul în care pictorul își aranjează decorul, ea trebuie să mute obiecte și să le pună la loc ca și cum nu s-ar fi atins de nimic. Face acest lucru măsurând, cu mâna, distanțele dintre ele. Apoi, o vedem pe Griet preparând culorile pe care Vermeer le folosește în picturi și învățând despre ultramarin, cinabru, masicot și vopsele minerale, măcinând fildeș ars, transformat în cărbune, pentru a obține vopsea neagră și roibă pentru cea roșie.
Discursul narativ este elastic, se dilată în raport cu timpul diegezei – un astfel de moment este acela când realizează că singura scăpare din această lume, în care a pătruns fără voia ei, o reprezintă Pieter, fiul măcelarului.
Povestea apariției tabloului se desfășoară pe durata a doi ani. Se omite, apoi, din discurs, un segment diegetic (elipsa), scriitoarea propunându-ne o reîntâlnire cu protagonista după zece ani.
Rezumatul îl regăsim în ultima parte a romanului, când avem, în discurs, o comprimare a timpului diegezei – o prezintă pe Griet 10 ani mai târziu, când, după moartea pictorului, este chemată de Catharina, soția lui, pentru a primi un dar lăsat ei prin testament cerceii cu perlă. Suspendarea temporală, baletul lent, hipnotic al personajelor principale, atracția sau respingerea, chiar repulsia sunt, de fapt, transpunerea în limbaj a tablourilor lui Vermeer.
Focalizarea
Focalizarea se face pe obiect, pe tabloul lui Vermeer: o tânără, într-un spațiu întunecat, dar intim, care atrage exclusiv privirea. Poartă un turban albastru și auriu, un cercel de perlă proeminent și o jachetă aurie, cu guler alb. Privirea îi este captată de ceva necunoscut. Este pictată cu capul peste umăr, cu ochii mari, buzele întredeschise, sugerând vorbire și uimire în același timp. Este o discrepanță între aerul comun, cercelul de perlă, turbanul exotic și reflexia luminii, fapt ce intrigă privitorii din întreaga lume. Antagonismul dintre lumină și umbră este reprezentat de două tehnici vizuale, clar-obscur si sfumato.
Cartea transformă subiectul picturii în Griet, menajera cu un simț deosebit al culorilor, dobândit de la tatăl ei, cândva producător de faianță. O mai vedem folosind faimoasa și inaccesibila cameră obscură pentru a înțelege detaliile din picturile lui Vermeer („Ochii mei nu văd întotdeauna toate lucrurile. Camera obscură mă ajută să văd mai mult decât e acolo”).
Perspectiva semnificativă în această carte este cea internă: permite accesul cititorului la psihologia personajului. Un alt efect al acestui tip de focalizare se referă la crearea unei complicități a cititorului cu personajul, mergând până la identificarea cu acesta, prin împărtășirea emoțiilor.
Griet devine focalizatorul, este protagonista evenimentelor, iar informațiile de tot felul, de la cele istorice, emoționale până la cele contextuale, ne parvin prin filtrul ei. „M-am furișat în clădirea imensă simțindu-mă ca șoarecele care se ascunde în casa unui bogătaș. Interiorul era rece și întunecos, coloanele rotunde și netede se înălțau către tavanul care era atât de sus deasupra mea încât puteai crede că e cerul” (pagina 73), iată ce vede Griet, protestanta, la prima ei întâlnire cu spațiul unei biserici catolice, informația narativă fiind, astfel limitată la o evaluare și senzații sumare, aproape superficiale.
Vocea
Cum menționam, scriitoarea a ales o operă-simbol despre care nimeni nu știe nimic. Absența unor date reale despre personajul feminin lasă drum deschis imaginației. Narațiunea este construită în jurul identității personajului feminin.
Romanul, scris la persoana întâi, o are ca narator-personaj pe Griet. Chiar din primele rânduri ale cărții se încearcă plasarea personajului în prim-plan, dar și conturarea detaliată, mai ales ochii fetei, extrem de sugestivi în pictura lui Vermmer: „Străinii vor crede că sunt calmă. N-am să plâng ca un țânc. Numai mama observa cum mi se încleștează fălcile și mi se măresc ochii care erau mari de la natură”. (pagina 9)
Din punct de vedere al reglajului vocii, avem un tip de povestire asumată de cineva, de un narator (telling). Eroina vorbește despre sine, deci vorbim despre un narator autodiegetic. „Fata cu cercel de perlă” este povestită de Griet, adolescenta modestă. Din acest motiv, povestea este scrisă cu propoziții scurte, directe, lucru ce conferă un aer de realism și autenticitate.
Stilul este viu și descriptiv, utilizând un vocabular adecvat unei tinere needucate, lucru care se observă chiar de la începutul cărții: „Mama nu mi-a spus că o să vină”. Cu toate acestea, Griet este neobișnuit de sensibilă la frumusețea vizuală. Tot ea ne introduce în lumea vocilor narative: „Am auzit voci în fața ușii de la intrare – glasul unei femei ce strălucea asemenea alamei lustruite și vocea unui bărbat, o voce profundă și întunecată ca lemnul mesei pe care lucram”. Griet deține un simț vizual organic: strălucirea alamei și lemnul mesei, imagine de clar-obscur, dar si de tehnica sfumato, prin care culorile și tușele se întrepătrund.
De fapt, această combinație de naivitate și sensibilitate artistică va duce la conturarea portretului pictorului Vermeer.
Cu toate că că un narator-personaj este implicit necreditabil întrucât îşi prezintă doar propria viziune asupra evenimentelor relatate, iar celebrul pictor este și el personaj principal, Griet rămâne în centrul diegezei. Departe de a fi victimă, menajera din casa Vermmer a fost transportată din lumea ei într-o zonă obscură, iar pentru a pleca de acolo trebuie să privească prin geamul din atelierul pictorului pe care nu vrea să-l curețe, pentru a nu afecta calitatea luminii.
