Nicolae Manolescu, președintele Uniunii Scriitorilor, s-a stins din viață la 84 de ani. Cunoscutul critic literar a suferit un infarct și se afla internat la Spitalul Elias din București.
Nicolae Manolescu s-a nascut la 27 noiembrie 1939 la Rimnicu Valcea, într-o familie de profesori de liceu. Tatăl său, Petru Apol-zan, care a fost la un moment dat și inspector școlar, era originar din Sibiel, cu ascendență în Apoldu de Jos. Mama sa, Sabina, cen-tenară, profesoară de limba franceză, a fost profesoara lui Virgil Ierunca. În anul 1953, după arestarea părinților săi din motive politice, a fost înfiat de bunicul matern și a luat numele acestuia, Manolescu.
În 1956 Nicolae Manolescu a absolvit studiile preuniversitare la Liceul Gheorghe Lazăr din Sibiu. În 1962 devine licențiat al Facultății de Filolo-gie a Universității din București. În 1974 obține titlul de Doctor în Litere cu teza Opera lui Titu Maiorescu la Universitatea din București.
Teza de doctorat a stat la baza cărții sale Contradicția lui Maiorescu, o incursiune critică, un eseu biografic și psihanalitic, un exercițiu de her-meneutică necesar, întrucât studiile despre Maiorescu sufereau de politizarea excesivă.
Carieră didactică universitară la Catedra de literatură română a Facultății de Filologie din București începută în 1963, este numit profesor titular în 1990. Predă, de asemenea, și studenților străini. Debutează cu cronica literară în Gazeta literară, acceptând întocmai clișeele dogmatismului re-alist-socialist, potrivit analizei lui Marian Nițescu. Devine apoi cronicar lit-erar al României Literare vreme de treizeci de ani, o bună parte din timp sub conducerea lui George Ivașcu.
A coordonat lucrările ’’Cenaclului de luni,’’ la care au debutat majoritatea poeților optzeciști până la desființarea acestuia, din rațiuni politice.
Din 1990 devine director și editorialist al revistei România Literară. Cronicar al revistei Contemporanul din 1962 până în 1972, perioadă din care datează textele în care „limbajul, marcat de aceleași poncife ale dogmatismului, capătă o notă personală“ („Poeții noștri au conștiința că exprimă un umanism superior și, din această perspectivă, ei simt nevoia să reconsidere universul, traducând în mari simboluri ideile, valorile etice ale comunismului… etc.“, „Laudă creației“, Contemporanul, nr. 44, 1. nov. 1963), demonstrează același M. Nițescu.Cronicar al revistei România literară din 1972 până în 1989. În 1997 este ales membru corespondent al Academiei Române, iar din 2005 devine președinte al Uniunii Scriitorilor din România.
În 2006 a fost numit în funcția de ambasador al României la UNESCO. A debutat editorial cu volumul Lecturi infidele în anul 1966.
„La ce sunt bune cărţile? Îmi vine să răspund: la totul şi la nimic. Poţi trăi foarte bine fără să citeşti. Milioane de oameni n-au deschis niciodată o carte. A vrea să le explici ce pierd e totuna cu a explica unui surd frumuseţea muzicii lui Mozart. În ce mă priveşte, mă număr printre cei care nu pot trăi fără cărţi. Sunt un vicios al lecturii. Am nevoie să citesc aşa cum am nevoie să mănânc şi să beau. Hrana pe care mi-o oferă lectura îmi este la fel de indispensabilă ca şi aceea materială. Resimt fiecare zi fără o carte ca pe o zi pierdută” – Nicolae Manolescu
Dintre numeroasele volume publicate amintim: Lecturi infidele (1966), Metamorfozele poeziei (1968), Contradictia lui Maiorescu (1970), Introducere in opera lui Alexandru Odobescu (1976), Sadoveanu sau utopia cartii (1976), Arca lui Noe. Eseu despre romanul romanesc, I-III (1980-1983), Despre poezie (1987), Dreptul la normalitate. Discursul politic si realitatea (1991), Cartile au suflet (1995), Literatura romana postbelica. Lista lui Manolescu, I-III (2001), Cititul si scrisul (2002), Inutile silogisme de morala practica (2003), Poeti moderni (2003), Istoria critica a literaturii romane (2008), Viata si carti. Amintirile unui cititor de cursa lunga (2009).