Scriitorul Gabriel Liiceanu îi aduce o critică acidă poetului Mircea Dinescu, într-un articol de opinie publicat pe platforma Contributors.

În preajma lui ʼ90, poetul intră în rolul de disident oficial, dar tot ce face (și mai ales cum face) în zilele revoluției din decembrie și în continuare ne obligă să recurgem la scenarii de culise nedescâlcite nici până în ziua de azi. Cândva se va afla poate că a făcut parte din casting-ul unei cacialmale istorice, că a fost agentul trasformării unui moment sublim într-o farsă”, scrie Liiceanu.

Articolul integral:

Judecând după nivelul nostru de civilizație la capătul celor treizeci de ani istorici de „tranziție” pe care i-am împlinit, înclin să cred că cel mai mare pedagog valah al României a fost un poet care în tinerețe scria versuri involte.

Când spun „pedagog valah”, am în minte un ins care, în ultimele decenii, a marcat populația românească din Câmpia Dunării (ceea ce ardelenii numesc generic „Sudul”) printr-un model de comportament iradiant, caracterizat prin cultivarea vulgarității, a țopeniei obraznice și infatuate, a cabotinismului lucrativ, a închinării vieții profitului făcut cu prețul unei nerușinări fără margini. Faptul că un asemenea individ a aspirat la rangul de „simbol al revoluției” dă măsura felului în care ceea ce a început în iarna lui ʼ89 ca act de demnitate și sacrificiu a sfârșit, prin contribuția lui, ca prostituare a istoriei. Rar îți e dat să vezi categoriile vieții mai crunt caricaturizate de un singur ins, rar se întâmplă ca „jumătatea funestă” a lumii să scape mai voioasă de sub control. Puțini oameni, în deceniile din urmă, au debilitat atât de mult, prin isprăvile lor, ființa morală a românilor, sădind în ei credința că sunt condamnați să trăiască într-un univers pocit și populat cu oameni scălâmbi.

În preajma lui ʼ90, poetul intră în rolul de disident oficial, dar tot ce face (și mai ales cum face) în zilele revoluției din decembrie și în continuare ne obligă să recurgem la scenarii de culise nedescâlcite nici până în ziua de azi. Cândva se va afla poate că a făcut parte din casting-ul unei cacialmale istorice, că a fost agentul trasformării unui moment sublim într-o farsă. Căci a văzut vreodată cineva un disident care, după ce se presupune că, mânat de virtuți nobile, s-a aruncat în lupta cu Răul, să se lăfăiască apoi într-un comportament de pușlama ordinară?

Odată ajuns „simbol”, surpă tot ce putea deveni reper în noua societate, tot ce se contura public ca valoare, caracter și ținută umană. E drept, disidentul de dinainte nu studiase Calvarul și Golgota, pregătirea obligatorie de care vorbește N. Steinhard pentru cei care vor să învețe „meseria de om în lume”, ci doar Academia de Studii Politice „Ștefan Gheorghiu” de pe lângă Comitetul Central, ai cărei absolvenți, sub Ceaușescu, au umplut rândurile DIE, iar după ʼ90, au dat miniștrii, prim-miniștrii și afaceriștii de top ai României.

Cert e că, în locul personajului nimbat de aura disidentului, la rampă a apărut scandalagiul, vedeta, mitocanul, poftangiul, un claun isteric locuit de patima căpătuielii. Debutează în noul timp al istoriei imaginându-și că totul îi e permis. Prima lui grijă este să schimbe un apartament din Piața Dorobanți pe o ditamai vila de pe Bulevardul Aviatorilor, atribuită cu ani în urmă unei nomenclaturiste din stirpea protejatelor Elenei Ceaușescu. S-a mutat într-o villa damnata, fără să-i pese de „ce va zice lumea” și fără să-i fie silă de aerul pe care urma să-l repire acolo. Apoi, ca proaspăt șef al Uniunii Scriitorilor, a încercat deturnarea în beneficiu propriu a unei tipografii donate după revoluție de statul german cărturarilor români. Scandalul izbucnit l-a măturat din fruntea Uniunii.

Intrat cu panaș pe scena lumii prin poarta revoluției, a început să împroaște continuu și tenace – găsindu-și discipoli în rândul inteligenților ușor de prostit – figurile celor două doamne (Doina Cornea și Ana Blandiana) care, în februarie 1990, au părăsit Consiliul FSN când a devenit limpede încotro voia acesta să împingă carul istoriei. Ni s-a fixat apoi definitiv în memorie prin felul în care s-a detașat de manifestanții din Piața Universității, sfătuindu-l pe Iliescu să pună tunurile cu apă pe ei și să-i lase „să fiarbă în suc propriu”.
Nu avea pudori. La lansările de carte apărea golănește în compania tarafului de lăutari pe disonanțele căruia chefuise până-n zori. Cu aceeași dezinvoltură, la Cotroceni, îi cerea președintelui să intervină „unde trebuie” pentru ca, pe harta turismului autohton, să figureze și un popas al grupurilor de vizitatori străini la moșia lui de pe malul Dunării.

Senzația pe care ți-o lasă această „silabă imprimată pe dos” din cartea umanității e că s-a născut ca să demonstreze cât de calpă și răstălmăcitoare poate fi gesticulația unui individ pe scena publică. În timp ce o colegă de breaslă făcea „Memorialul Sighet”, el reinventa bucătăria românească, propunându-le oamenilor la televizor să pună suc de portocale în tocănițe și sfeclă în cârnați țărănești.

Pentru că nu știe de existența argumentului rațional, te tabără cu gura, cu datul amplu din mâini, cu ochii pe care ți-i holbează în față de la câțiva centimetri și cu acel stropit aferent pe obraji care însoțește patosul isteric al vorbirii. Rar mi-a fost dat să cunosc o alcătuire cu chip de om care să facă harcea-parcea centrul de greutate al umanului printr-un comportament bezmetic și cupid de o asemenea anvergură.

Are un singur merit: după ʼ90, nu s-a dat niciodată mai mult decât era. Nu a fost „un impostor în strai virtuos”. Și-a asumat pe față postura de derbedeu haios, s-a îmbrăcat ca atare, a vorbit ca atare, s-a purtat ca atare, învârtindu-și brelocul cheii de la mașină pe policar, împroșcând calomnii și sărind cu gura la oricine, disprețuind pe față reguli și legi, conducând mașina cu mâna dreaptă pe sticla de palincă și așternând un covor de semințe scuipate din mers între ambreiaj și accelerator.

În istoria ponosită a acestor ani va rămâne omul care a predat poporului român, cu har și vervă, bădărănia, transformând estetica și morala mahalalei în stil de viață comunitar.”

Apariția lui Ion Iliescu ne-a salvat pe noi de la moarte, de fapt, pentru că România nu era pregătită, ”noi nu putem spune că am avut o echipă care să preia puterea după Ceausescu,” a declarat Mircea Dinescu, pentru B1 TV, în aprilie 2019, când procurorii militari au trimis în instanță Dosarul Revoluției. Procurorii îi acuză pe Ion Iliescu, Gelu Voican Voiculescu, Silviu Brucan și generalul Nicolae Militaru de trădare, pentru că au solicitat intervenția militară din partea Uniunii Sovietice. Aceștia precizează, însă, că faptele de trădare s-au prescris. Dinescu și-a continuat discursul de apărare a lui Ion Iliescu printr-o declarație în care combate cu vehemență ideea că URSS a avut vreun amestec în Revoluția din decembrie 1989:

”Nu-i adevărat! Nu-i adevărat! Un jurnalist a luat interviuri și în Rusia, și aici. Noi uităm un lucru: la ora aia, Uniunea Sovietică se dezmembra. Nu mai poți să spui că KGB-ul stătea cu ochii pe România. Să rezolve ce? Să aducă capitalismul în România? Pentru că dacă e adevărat… ”La Revoluție nu românii s-au revoltat că e întuneric, foame, frig, teroare, nu puteai să călătorești în străinătate, ci a trebuit să vină niște ruși să construiască capitalismul în România” – asta vrem noi să recunoaștem? Au fost niște jurnaliști, niște papagali, care au lansat chestia asta că au venit niște domni de la Moscova și i-au înțepat cu niște steaguri în cur și atunci au țipat și s-a declanșat revoluția prin acaeastă înțepătură de steag în partea posterioară. Este o prostie! Păi la ditamai Securitatea, un singur rus trebuia să ne arate: ”uite, domnule, l-am prins pe Ivan, ăștia sunt teroriștii!”. Aveau tot interesul, dacă erau ruși, să ni-i arate. Păi erau între ei. Cine avea arme?”, a declarat Dinescu.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here